Titlul lucrării: Competenta in materie penală

Autori: Theodor Mrejeru, Bogdan Mrejeru

Editura: Nomina Lex, Bucureşti, 2010

ISBN: 978-606-8153-20-9

CAPITOLUL I
NOŢIUNEA ŞI FORMELE COMPETENŢEI PENALE

1. Noţiunea de competenţă penală
Existenţa statului de drept se afirmă prin vârsta şi variata lui activitate, care pune în evidenţă puterea publică. Această activitate a statului este în mare măsură o activitate juridică, activitate ce se desfăşoară în domeniul dreptului, deoarece majoritatea actelor prin care statul îşi afirmă voinţa (legi, regulamente, acte administrative, hotărâri etc.) sunt acte juridice care au efectul de a crea, modifica sau desfiinţa stări juridice.

Organizarea statală cuprinde trei mari elemente constitutive: teritoriul, populaţia şi suveranitatea.

Conform doctrinei, suveranitatea are ca atribuţii esenţiale următoarele funcţii:

- funcţia legislativă ale cărei sarcini sunt de a formula şi impune norme obligatorii pentru toţi locuitorii sau cetăţenii statului;
- funcţia administrativă sau executivă, prin care statul intervine pentru a asigura buna funcţionare a serviciilor publice şi aplicarea legilor;
- funcţia jurisdicţională, încredinţată unor organe proprii, al căror rol este de a soluţiona prin hotărâri susceptibile de executare silită şi mijloace coercitive-represive, toate conflictele de drept.

Aceste funcţii sunt complementare, între ele neexistând o ierarhie anume. Acestor trei categorii de funcţii principale le corespund din punct de vedere constituţional cele trei puteri: puterea legislativă, puterea executivă şi puterea judecătorească.
Jurisdicţia reprezintă principala atribuţie a puterii judecătoreşti. Cuvântul „jurisdicţie” înseamnă a spune „drept”.
Termenului de jurisdicţie îi corespund două sensuri: jurisdicţional care este utilizat de fiecare dată când se rezolvă o chestiune de drept, precum şi sensul comun, uzual al cuvântului ce desemnează organul, grupurile de organe sau chiar totalitatea organelor prin care statul distribuie justiţia.

Statul modern, ca organizaţie politică şi juridică, impune regulile obligatorii care influenţează viaţa socială, asigură aplicarea permanentă a acestor reguli, rezolvă şi aplanează toate conflictele ivite în diversitatea activităţii cetăţenilor săi gratie puterii proprii de care dispune. Toate acestea nu sunt posibile fără o specializare şi diviziune a muncii, fără o precisă determinare a atribuţiilor şi a competenţei.

La romani, până în epoca imperială chiar, viaţa publică se caracteriza printr-o lipsă totală de unitate, specializare şi ierarhie, fiecare magistrat având „jurisdicţie”, puterea de a ordona, de a dispune şi chiar de a fixa norme de drept. Justiţia nu era atunci încă o funcţie a statului.

Ceea ce distinge activitatea jurisdicţională de restul activităţilor organelor publice, este prezenţa necesară a unei pretenţii referitoare la existenţa unui drept sau a unei situaţii juridice subiective supusă organului competent, pentru ca acesta să constate, pe baza normei de drept obiectiv, existenţa dreptului şi a situaţiei invocate, pentru a trage consecinţele ce se impun .
„Jurisdicţia e acea parte a statului modern care are ca obiect soluţionarea la cererea celor interesaţi şi după prescripţiuni formale proprii, a tuturor problemelor juridice născute din relaţiile sociale, ce se caracterizează prin acele acte juridice de suveranitate cu efect limitat la speţa examinată, care concretizează voinţa legii, impunând-o voinţei particularilor” .

Această jurisdicţie nu este plenară, în sensul că legea nu a acordat nici unei instanţe , plenitudine de jurisdicţie, după cum nu a vrut să creeze nici organe omnipotente. Competenţa apare astfel ca o delimitare a acestei jurisdicţii, atât atunci când este vorba de instanţe judecătoreşti, cât şi atunci când este vorba de alte organe.

Vom înţelege prin competenţă în sens larg, aptitudinea de a exercita o putere într-un caz dat. Această expresie a fost consacrată în special în raport cu exerciţiul puterii judecătoreşti constituind în acest caz „aptitudinea judecătorului de a cunoaşte o acţiune”.

Ideea de competenţă trebuie dedusă din relaţia organ judiciar-funcţie. Astfel, competenţa este zona care cuprinde activitatea normală, funcţională a organului, sfera atribuţiilor pe care le are de îndeplinit, potrivit legii, fiecare categorie de organe judiciare în cadrul procesului penal.

De asemenea, competenţa mai este definită ca fiind „abilitatea legală dată unui organ de a îndeplini anumite acte”, fiecare organ având deci o anumită competenţă. Prin urmare, competenţa fixează capacitatea obiectivă, fie a unei instanţe, fie a altor organe.
Prin competenţa penală se înţelege capacitatea obiectivă pe care o are fiecare organ să concureze la realizarea justiţiei represive, de a îndeplini anumite acte procedurale.

Cu alte cuvinte, a stabili competenţa unei instanţe în materie penală, înseamnă a determina care sunt cauzele pe care ea le poate judeca .

2. Formele competentei penale

2.1. Consideraţii generale

În procesul penal modern, formele fundamentale ale competenţei sunt: competenţă materială (ratione materiae), competenţă personală (ratione personae) şi competenţă teritorială (ratione loci).

În sprijinul aceleiaşi idei, doctrina franceză, consideră că: determinarea competenţei trebuie să se facă pe trei planuri: competenţa de atribuire (ratione materiae), competenţă personală (ratione personae) şi competenţă teritorială (ratione loci).

Modalităţile de mai sus apar ca „sine qua no” în competenţa oricărui organ judiciar.

Criterii cu o pondere mai redusă duc şi la alte forme ale competenţei care fac ca în lege, în doctrină sau în practica judiciară să se vehiculeze şi alte numeroase forme sau categorii ale competenţei cum ar fi: în normele juridice avem referiri la competenţa personală, specială sau excepţională. În doctrina internă avem competenţă principală, competenţă complementară, competenţă absolută şi competenţă relativă. Din punct de vedere practice se vorbeşte despre competenţă aparentă, competenţă exclusivă, competenţă alternativă, competenţă alternativă etc.

2.2. Formele competenţei penale

a) Competenţa funcţională (ratione officii)

Competenţa funcţională arată categoriile de activităţi pe care le poate desfăşura un anumit organ în cadrul competenţei sale generale. Astfel, ca exemplu, tribunalele desfăşoară activităţi ce judecă în primă instanţă, judecă în apel şi în recurs, soluţionează anumite conflicte de competenţă.
Avem de asemenea şi competenţă funcţională exclusivă  care arată că există situaţii în procesul penal când o anumită activitate poate fi realizată numai de către un anumit organ. Spre exemplu competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie de a rezolva cererile de strămutare a cauzelor penale.

b) Competenţa materială (ratione materiae) - este determinată de obiectul cauzei penale, de faptul juridic care a produs conflictul de drept penal şi în legătură cu care se desfăşoară activitatea judiciară.

Având în vedere că organele penale au grade deosebite, judecătorie, tribunal, Curte de Apel sau Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, este imperativ să cunoaştem care dintre aceste organe trebuie să soluţioneze cauza penală. Prin competenţa materială se stabileşte sfera atribuţiunilor unui anumit organ, sferă care-i delimitează competenţa în raport cu organele inferioare sau superioare în grad. Această competenţă funcţionează pe linie verticală .

Criteriile ce se au în vedere la stabilirea competenţei materiale sunt multiple. Dintre acestea cele mai însemnate sunt natura şi gravitatea infracţiunii ori complexitatea cauzei penale. Determinările care au loc ţin seama de valoarea socială ocrotită de lege, prin incriminarea faptei, dar şi de limita pedepselor prevăzute sau de dificultatea stabilirii corecte şi legale a faptelor petrecute.

Acest sistem se regăseşte şi în legislaţiile în care infracţiunile se împart în crime, delicte şi contravenţii.