De foarte multe ori – şi mai cu seamă după promovarea legislaţiei privind restituirea bunurilor preluate de către stat în mod abuziv – sunt în continuare justiţiabili care invocă în faţa instanţelor de judecată faptul că au acţionat cu bună-credinţă, apelul la această sintagmă fiind făcut aproape în orice împrejurare. Astfel, înţelesul său s-a banalizat, buna-credinţă ajungând să însemne un fel de pecete în care nimeni nu mai are încredere, invocarea ei, nu de multe ori, datorită contextului în care este făcută, trezind zâmbete pentru auditoriul mai mult sau mai puţin avizat.

Lucrarea  prezintă felul în care buna-credinţă poate fi invocată şi poate produce efecte juridice în materia drepturilor reale, mai exact în cazul dreptului de proprietate şi al altor drepturi reale principale – dreptul de uzufruct, de servitute şi de superficie.

Astfel, autorul a dorit să atragă atenţia asupra importanţei acestui principiu în contextul legislativ actual, să prezinte principalele opinii care au fost exprimate în literatura de specialitate în legătură cu funcţionalitatea sa, precum şi cele mai semnificative cazuri din practica judiciară în care instanţele i-au dat sau, din contră, nu i-au recunoscut eficienţă juridică şi, nu în ultimul rând, să ofere suporturi care să deschidă discuţii în viitor.